vineri, 17 noiembrie 2017

În amonte pe Răut - de la Orheiul Vechi la Orhei

Sâmbăta trecută am revenit la Orheiul Vechi. Am pornit de la Chișinău la 7 dimineață cu un coleg pe care nu l-am văzut 3 ani. Așa cum am convenit că ne vom întâlni la un pahar de ceai ca să discutăm un sfert de oră, ambii ne-am luat câte un termos cu noi. Ambii am avut grijă de cu seară să punem măcieș în termosuri fără să coordonăm ce fel de ceai vrem să bem. Astfel am avut ocazia să avem nu doar un schimb de păreri pe subiecte de interes mutual dar și să facem schimb de ceai de măcieș și metode de a-l infuza mai bine.

Așa cum planificasem să merg cu un grup de persoane în amonte pe Răut, am parcat lângă băile tătărești de pe malul Răutului cărora li se mai spune feredee și care au fost lăsate arheologilor vestigii ale Hoardei de Aur.

Într-o jumătate de oră am încheiat discuția combinată cu explorarea matinală a băilor, izvorului dar și împrejurimilor podului de lângă intrarea în Trebujeni lângă care am fotografiat o bojdeucă demnă de Muzeul Satului sau măcar de un loc într-o poveste sau pe un tablou al unui pictor impresionist. Aflând că grupul condrumeților a ajuns la Butuceni, am mers într-acolo să mă alăurez grupului mulțumindu-i lui Teo pentru că a mers cu mine până la Trebujeni ca să ne servim ceaiul de dimineață.

Mi-am întâlnit drumeții coborând de la mănăstirea rupestră și am pornit cu ei la drum. Prima oprire fiind rămățele cetății medievale Yangi Shehr sau Shehr al-Jadid lăsate de tătari și de unde satul Trebujeni apare ca în palmă. Coborârea spre acesta a fost una abruptă dar toți 23 am coborât fără careva probleme.

În continuare am urcat prin Trebujeni ca mai apoi să coborâm iarăși spre Răut pe lângă Cascada Uscată care apărut de astă dată în lumina razelor de răsărit.

Ieșind din nou pe malul Răutului am ajuns într-un vad în care apele râului trecând printre niște pietroaie aveau un murmur plin de farmec care te făcea să vreai să stai acolo.

Am continuat totuși drumul pe malul stâng mergând printr-o luncă în care în dreapta noastră avea un mal înalt săpat de ape timp de milenii sau mai probabil milioane de ani iar în urma noastră aveam un vițel abătut de turmă care păștea pe celălalt mal.

Am tot continuat drumul prin lunca Răutului printre turme de oi care te fac să te simți în inima plaiului mioritic, cârduri de rațe și gâște care te duc cu gândul nu doar la oala cu friptură trezind secreția de suc gastric și amintindu-ți să îmbuci ceva dar și la fabula lui Al Donici în care strămoșii gâștelor au salvat Roma.

Pentru a mai scurta din cei cca 27km cât șerpuiește Răutul de la Orhei până la Orheiul Vechi, am încercat să mai scurtăm drumul prin satele Jeloboc și Păhărniceni unde spre surprinderea noastră oamenii continuă să înalțe case mari, unele cu coloane ionice, altele dorice și garduri impenetrabile din lespezi de piatră dar spre dezamăgirea noastră nu găsesc alte soluții pentru managementul deșeurilor solide decât să le împrăștie prin râpi unde unele mai și fumegă cu miros pătrunzător de plastic ceea ce nu le încurcă găinilor să ciugulească sau rațelor și gâștilor să pască pe acolo întorcând în oala cu friptură a gospodarilor nu doar carne dar și careva componente chimice efectele cărora le resimt gospodarii moldoveni ajungând pe la doctori și pentru care medicina nu întotdeauna are leac.

Același tablou trist al nepăsării l-am întâlnit în amonte până a intra în Orhei unde dintr-o țeavă curgea un lichid alb asemănător detergenților diluați în apă iar ceva mai sus fumega gunoiștea din Orhei până la care n-a ajuns un transport cu resturi de asfalt răsturnate la cam 100m de Răut.

Intrați în Orhei prin Str Frunze pe la ora 15 am făcut un scurt popas unde drumeții au băut care ceai și au mâncat biscuți care ce mai avea de ale gurii prin rucsac iar cei care nu mai aveau nimic și-au cumpărat kefir de la o alimentară din preajmă. Am continuat drumul pe str. Dimo prin care curge un afluient al Răutului și unde unii gospodari și-au pus coloane corintice la casele mândre apărate de privirile trecătorilor prin garduri înalte și groase din lespezi de piatră și cu creste văluroase care îți aduc aminte de apele Răutuliu pe timp de ploaie.

La Orhei aveam planificat să vizităm Biserica Romano-Catolică renovată chiar de firma tatălui ghidului nostru, Dumitru. Majoritatea dintre noi habar nu aveam despre existența bisericii respective care conferă Orheiului, de rând cu alte clădiri învecinate precum și parcul recent renovat un aer diferit de cel al Chișinăului cumva mai apropiat orașelor Europene. De nu era gunoiștea fumegândă la intrare și țeava cu dejecții albind apa Răutului, unii dintre noi erau să creadă că Orheiul s-a integrat în UE înaintea Chișinăului și restului Basarabiei dar cu tot cu primarul lor cu aeroport, magazine duty free și  "isprăvi" documentate în dosarul Kroll pe care încearcă să le "acopere cu var" cum s-au văruit și reparat recent multe case din Orhei, unele cu sprijinul unor fundații din Germania care n-au uitat să ne aducă aminte că "ajutorul nu cunoaștehotare", a se vedea Hilfe kennt keine Grenzen pe tăblița unei case de cult peste drum de Biserica Romano-Catolică. Prin aceeași operă mărinimoasă s-au asfaltat recent multe drumuri din acest oraș cu tentă eclectică de pe malul Răutului.

Drumeția noastră a culminat cu o plimbare prin parcul din Orhei în care funcționează un havuz, este un teren excelent de joacă pentru copiii și altul pentru sportivi iar la amurg se aprind luminile care mi-au adus aminte de felinarele din parcul de la Slănic Moldova iar altele din orașe europene pentru că luminează doar pavajul aleelor respectând intimitatea cuplurilor îndrăgostite care se plimbă și ele prin acel parc și pe care i-am lăsat și eu în afara obiectivului camerei mele foto.

Mâine voi reveni la Orheiul Vechi ca să merg în aval spre Morovaia, Jevreni, Ustia unde Răutul se revarsă în Nistru iar mai apoi să ajungem la Criuleni.