Astăzi am mers la Orheiul vechi cu un grup de oameni care se adună sâmbăta sau duminica să descopere Moldova la pas, lucru de neconceput pentru majoritatea care crezându-se civilizați, avansați, conectați neîntrerupt de pe toate dispozitivele și din toate locurile fie că este vorba de computer, telefon, tabletă, televizor, ceas sau chiar monitorul de la aparatul cu bandă de alergat din centrul de fitness preferă să adune reacții pozitive pe rețelele de socializare din poze de la tot felul de activități mondene și/sau fițoase.
Așadar, am mers la Butuceni în număr de 14 inși având drept obiectiv să facem turul până la Trebujeni prin Morovaia de unde este de mers printr-un defileu îngust săpat de ape și mișcările tectonice timp de milenii. Traseul ales este unul nemarcat în ciuda eforturilor de a marca trasee turistice cu ajutorul poporului american care finanțează deja al doilea proiect de susținere a competitivității și dezvoltării antreprenoriatului și care, dacă este să credem informațiilor furnizate de echipa proiectului sunt reanimate și dezvoltate invitând specialiști internaționali, pag 17 primul alineat din acest raport Deocamdată nu am găsit nici un traseu marcat așa că continuăm să ne bazăm pe hărți, imagini satelit, busolă, Google Maps și bineînțeles experiența unor oameni cu inima mare care deși sunt din Chișinău cunosc traseele prin păduri și câmpii din Moldova rurală de parcă ar fi localnici, ba mai mult partajează din experiența lor cu cei dornici să descopere Moldova la pas. De data aceata am mers cu Iurie care este specialist TI, maestru de yoga, chitarist autodidact și călător prin lumea mare de la Tighina până la Trebujeni și de la Chișinău până la Colombo.
Primul lucru care m-a surprins de această dată a fost un rug aprins chiar pe terasa mănăstirii rupestre care se zărea chiar de pe drumul R43 Brănești-Trebujeni. Odată ajunși pe creastă în dreptul turnului bisericii mănăstirii am văzut niște preoți sau călugări care prăvăleau resturile rugului în jos spre Răut, lucru regretabil pentru că era vorba de niște gunoaie care le încurcau lor în biserică. Iaca și tot respectul pentru Mama Natură de la cei care se roagă pentru mântuirea păcatelor norodului și fiind convinși că Dumnezeu iartă păcatele, fac cumva abstracție de Natură care pentru unii este una din operele lui Dumnezeu iar pentru alții înseși Dumnezeu.
Am mers în continuare spre următoarea mănăstire care fiind construită unde este construită, lângă rămășițele unui zid de când tătarii năvăli în Moldova, este inevitabilă pentru orice drumeț care merge pe acea creastă. Mulți dintre noi au fost surprinți cum-de a fost autorizată construcția unei mănăstiri într-un sit arheologic și pe un drum care efectiv este acum parte componentă din curtea mănăstirii, nemaivorbind de faptul că zidul arheologic a fost redus la planul pământului în urma construcției mănăstirii ca să nu creeze impedimente accesului spre mănăstire.
Făcând plinul cu apă din fântâna cu pompă a mănăstirii am mers în continuare pe creastă care era bătută de un vânt puternic spre bucuria cioroilor care planau pe curenții de aer urcând pe stânca dinspre Răut. Lăsând în urmă mănăstirea am redescoperit Orheiul Vechi dintr-un nou unghi ceea ce ne-a dat motiv să mai facem niște poze cu cupolele aurite deasupra Răutului și pajisșilor verzi învecinate.
Peste vreo doi kilometri am ajuns la Morovaia unde câțiva gospodari săpau un șanț cu tractorul ca să-și tragă lumină la casa nouă construită mai în vârf de deal. Ceea ce ne-a surprins plăcut a fost oprirea de autobuz Morovaia care era reparată, văruită și curată ca și răstignirea din preajmă. Mai departe au urmat o surpriză mai puțin plăcută: intrarea în defileu deși are o tăbliță care atenționează că aria naturală este protejată de stat și lăsarea resturilor sau gunoiului este pedepsită cu amendă de la 400 la 6000 lei, sunt puțini acei cărora le pasă și gunoiul este aruncat chiar în fața tăbliței.
Defileul a fost trecut într-un ritm alert. Acesta are o lungime de cam 5 km și deschide niște priveliști inedite asupra stâncilor dar și unor specii de conifere pe care le poți vedea crescând pe malurile înalte în cursul de jos al Răutului.
La ora 11:30 am făcut un popas de 10 minute care pentru unii dintre noi a însemnat micul dejun luat într-un mod sumar după cam 8 km parcurși la pas prin iarbă udă, spini de măcieș și salcâm. Continuându-ne drumul prin defileu am făcut și un cerc de cam o jumătate de km care putea fi ușor evitat dar care ne-a mai bucurat ochii cu natura specifică zonei cu copaci care colorați în galben care în roșu și conifere răzlețe pe crestele malurilor înalte.
Pe la 12 am ieșit printre niște lanuri de porumb spre un drum de țară drept plantat cu nucari pe ambele părți. Unii copaci mai aveau nuci, de aceea unii dintre noi au avut ce culege deși pe apucate pentru că ne-am propus să ajungem la Trebujeni până la orele 2:30.
Luând-o la dreapta de la drumul cu nuci am ieșit iarăși deasupra Răutului în amonte de Trebujeni. Panorama deschisă ne-a făcut să facem un mic popas pentru o poză de grup dar și pentru poze multiple cu peisajul din jur care pe lângă Răut mai includea o cascadă uscată deasupra căreea cresc niște pomi sălbatici cu rădăcini puternice.
Mai mulți dintre noi și-au exprimat dorința să revină în acste locuri și să se coboare în valea Răutului care curge dinspre Orhei. Tot în valre pășteau pașnic pe pajiște mai multe vaci, oi și capre iar sus unde eram noi sufla un vânt puternic care ne-a determinat să ne continuîm drumul spre Trebujeni. În drum am mai dat de oi, vaci și capre care s-au arătat vădit interesate de grupul nostru de oameni îmbrăcați cam colorat pentru acele locuri. Apoi am dat de o turmă de capre scoase la păscut de către un băietan care le mâna cumva deochiat, nu cu biciul sau dârjaua ci aruncând când bulgări, când pietre dintr-o parte și din alta. Din toată turma, cel care și-a arătat atitudinea față de grupul nostru a fost țapul care era cam de două ori mai masiv decât caprele. Deși nu avea coarne acesta avea mare grijă de capre și văzându-ne pe noi de parcă a încremenit într-o poziție defensivă ridicându-și capul sus și deschizând gura ca să ne arate ce dinți incizivi de parcă ar fi fost lup, nu țap.
Intrând în Trebujeni am dat de un grup de săteni care aveau treabă foarte importantă pentru toamna târzie și anume distilarea țuicei. Unul dintre aceștea ne-a întrebat dacă vrem un 50 de grame. I-am zis că ne mulțumim cu câteva poze a procesulșui artizanal de distilare a licorii. Am imortalizat clipa în care țuica curgea din alambic umplând borcanul de 3 litri. Nu de alta dar poza asta are șansa să supraviețuiască toți producătorii și consumatorii de acea licoare în care mulți își îneacă amarul vieții din sat.
Într-un final la 13:00 am ajuns la magazinul din centrui satulu Trebujeni unde ne aștepta autobuzul cu care am venit de la Chișinău însă a trebuit să mai așteptăm o oră până a revenit din satul său de baștină Peresecina șoferul nostru Nicolae care-și zice Colea și care în drum spre Chișinău mai trăgea câte o sudalmă la adresa altor șoferi pe care îi vedea mai puțin pricepuți în arta de conduce mijloacele de transport. De fiecare dată acesta își aducea aminte de mamele lor și de soare ceea ce pe mine m-a făcut să presupun că moldovenii de la Peresecina care adineaori era capitala Ulicilor o mai fi înrudiți cu egiptenii antici care printre alte zeități credeau în Ra, zeul soarelui.
